24 iunie, Nașterea Sfântului Ioan Botezatorul, Sânzienele (Drăgaica)

Sărbătoarea ortodoxă

In ziua de 24 iunie, Biserica Ortodoxă pomenește Nașterea Sfântului Ioan Botezatorul, cunoscută în popor și cu denumirea de Drăgaica sau Sânziene.

Biserica Ortodoxă serbează de obicei ziua morții sfinților, ca ziua lor de naștere. Numai Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul fac excepție de la această regulă; ei au privilegiul de a li se sărbători atât zămislirea (23 septembrie, 9 decembrie) și nașterea (8 septembrie, 24 iunie), cât și alte evenimente din viața lor (ca Bunavestire, Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul).

Foto Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, Crestinortodox.ro

Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul are un temei biblic, pentru că evenimentul amintit este consemnat de Sfântul Evanghelist Luca cu amănunte în Evanghelia Sa. Nașterea aceasta a avut loc cu șase luni înainte de cea a Domnului lisus Hristos. Sărbătoarea apare atestată documentar în secolele IV-V, când se fixează definitiv și data Crăciunului.

Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, la 24 iunie, se pare că a fost instituită după unii cercetători, spre a înlocui sărbătorile păgâne, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstițiului de vară (22-23 iunie).

Sărbătoarea păgână

Deși sunt asociate acestei sărbători creștine, Sânzienele își au originea într-un străvechi cult solar. După Mircea Eliade, Sânzienele provin dintr-un cult roman, raportat la zeița Diana – Sanctae Dianae:„Pârvan presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalență, oricît de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiță aborigenă. Or, cultul acestei zeițe a supraviețuit după romanizarea Daciei și numele de Diana se găsește în vocabula românească zânaDiana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (<San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc.”

Sânzienele la Festivalul cetăților dacice Cricău 2013 , Saturnian – Operă proprie, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=26838120

Sânzienele erau considerate, încă din vremea lui Cantemir, ca reprezentări fitomorfe (Florile de Sânziene) și divinităti antropomorfe. In credința populară, Sânzienele erau considerate a fi niște femei frumoase, niște adevărate preotese ale soarelui, divinități nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om.

Sânzienele sunt niște zâne bune care zboară noaptea prin văzduh. Mai ales în noaptea dinspre sărbătoarea lor, sunt foarte generoase: dau noroc pentru holde, pentru sănătate. Devin rele numai dacă le supără oamenii. Așa zicea Irina Nicolau, în cartea sa ”Ghidul sărbătorilor românești”.

Nu este exclus ca în vremuri îndepărtate, populația din munți să se fi întâlnit la momentele solstițiale (Sânzienele) sau echinocțiale pentru a săvârși ritualuri închinate Soarelui. Megaliții din Munții Călimani pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mărturii în acest sens: o scriere şi simboluri ciudate săpate în stâncă, ce datează din mileniul IV î.e.n.

Conform tradiției, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și miros florile și tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor.

Citește și Sânziene-n mândre ii

Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice aducătoare de rele, Sânzienele sunt zâne bune, dacă nu le superi! Dar ele pot deveni și forțe dăunatoare, lovindu-i pe cei păcătoși cu „lanțul Sânzienelor”, pot stârni din senin și vijelii, pot aduce grindina, lăsând câmpul fără de rod și florile fără de leac.

Un mare neajuns crede poporul că are de la un fel de spirite femeiești ce poartă diferite numiri, care toate la un loc se cuprind în acela de Iele, și uneori în cel de Zâne sau Rusalii. Aceste denumiri sunt înmulțite de o altă credință populară care zice că zânele să nu fie chemate după numele lor adevărat, ci cu un alt cuvânt convențional, care, firește, după ce devine știut de toți, trebuie părăsit și înlocuit prin altul. Astfel că Ielele se mai cheamă și Nemilostive, Dânse, Iude, Fetele lui Iuda, Drăgaice, Samovile, Vâlve, Nagode, Irodițe, Vânturițe, Vântoase, Fetele Vântoaselor, Stăpânele Vântului sau Irodiece.Alteori, pentru ca puterea lor să nu fie covârșitoare, poporul le dă numiri de laudă sau de dezmierdare, spre a le îndupleca la bine, cum sunt acestea: Milostive, Zâne Milostive, Măestre, Zâne Măiestre, Doamne, Domnițe, Bune, Puternice, Fete Frumoase, Frumoase, Frumușele, Fetele Câmpului, Fetele Codrului, Fetele lui Șandru, Viteze, Harnice, Sfinte, Sfinte Mari, Șoimane sau Șoimance.Unele credințe spun că ar fi niște babe urâte; altele că ar fi niște fecioare frumoase; unele că umblă într-anumite zile de Rusalii; altele că umblă și alteori; în sfârșit, unele credințe ne spun că Ielele umblă prin anumite locuri numai, iar altele, că umblă pretutindeni.Prin unele părți din Oltenia se crede că Ielele sunt în număr de șapte și că sunt așa de frumoase, că numai îngerii din cer le întrec. Ele n-au trup de carne și sunt „numai năluci în chip de femei tinere și vesele”. Nu le poate vedea nimeni, în afară de cei buni la suflet și de făcătorii de bine. Au zale pe piept, și clopoței la picioare. Cântarea lor, de frumoasă ce este, nu se poate asemăna cu nicio cântare de pe pământ. Ele zboară prin văzduh înainte de miezul nopții și trec cântând din zale și din clopoței pe deasupra caselor unde au să trimită vreo pedeapsă asupra vreunui om rău la suflet și la fapte.Dacă joacă pe pământ, Ielele își aleg grădinile cu iarbă verde și poienile înrourate de prin păduri. Locul unde au jucat se cunoaște de către unii oameni: iarba se topește ca și cum ar fi arsă, iar mai târziu otăvește alta, însă cu mult mai frumoasă ca cea dintâi. Pe aceasta însă, vitele n-o mănâncă.Ielele beau noaptea apă din fântâni, și oricine va bea după dânsele, rămâne pocit. Pentru aceasta, când bea cineva apă dimineața apă dintr-o fântână, să lase vreun semn acolo, ca poceala să cadă pe acel semn.Ielele le aflăm la foarte multe popoare vechi și noi. Naiadele se pot pune alături cu Ielele. Slavii le numesc Vila și cred că trăiesc în păduri, ape și pe câmpuri, – îndeosebi, ape, lucru care le apropie foarte mult de Zânele aromânilor care le socotesc șezătoare mai ales pe la fântâni și locuri umede. Cehii le zic Vodni Panny (Jupânese de apă) sau ca și noi, Zeny. Polonezii traduc și le numesc dumnezeițe: Bogunki. Rușii le numesc Rusalka. Bulgarii le numesc Samovila ca și macedo-românii, și au povestea feciorului care fură cămașa uneia dintre ele la scăldătoare, ca să și-o ia de nevastă; mai de-apoi, Zâna fuge, – întocmai ca și-n poveștile noastre.

Tudor Pamfile – Mitologia poporului român

Tradiții și obiceiuri de Sânziene

In ajunul sau în ziua de Sânziene se întâlneau practici și obiceiuri de divinație/ghicit, de aflare a ursitei și a norocului în gospodărie.

In dimineața de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, oamenii culegeau florile denumite sânziene, Galium Verum, pe care le împleteau în coronițe și le aruncau pe acoperișul caselor. După felul în care se usucă sau cad, coronițele vestesc cine va avea noroc peste an, cine se va căsători, cine va muri.

Fetele strângeau flori de Sânziene pentru a le pune sub pernă, în noaptea dinaintea sărbătorii, în credința că își vor visa ursitul. In unele zone, fetele își făceau coronițe din Sânziene pe care le lăsau peste noapte în grădini sau în locuri curate. Dacă dimineața găseau coronițele pline de rouă, era semn sigur de măritiș în vara care începea.

Gospodarii încercau să afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sânziene, în seara din ajunul sărbătorii agățau cununi de Sânziene la colțul casei, orientate către răsărit. Dacă, a doua zi, în coronițe găseau prinse fire de păr de la anumite animale, sau puf / pene de la păsări, considerau că anul va fi bun mai ales pentru acestea.

Pentru a fi plăcute feciorilor, fetele se spălau pe cap, în aceasta zi, cu fiertura de iarbă mare. Pentru a scăpa de boli, fetele și nevestele se scăldau în ape curgătoare, iar pentru a se umple de fertilitate, femeile se tăvăleau dezbrăcate în rouă, dimineața, înainte de răsăritul Soarelui. Pentru că este o sărbătoare a Soarelui.

Tot acum se făceau previziuni meteorologice: în funcție de momentul în care răsărea Constelația Găinusei/Pleiadele/Cloșca cu Pui, se determină perioada prielnică pentru semănatul grâului de toamnă.

Sărbătoarea Sânzienelor mai este cunoscută în popor și sub denumirea de Amuțitul Cucului. Se crede că dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Florile culese în ziua de Sânziene prinse în coronițe sau legate în formă de cruce erau duse la biserică pentru a fi sfințite și erau păstrate, apoi, pentru diverse practici magice.

Sărbătoarea Sânzienelor care marchează mijlocul verii, era considerată și momentul optim pentru culegerea plantelor de leac. Până la Rusalii, planetele nu erau bune, erau ”ciupite” de Iele. Acum începe culesul lor, pentru tot felul de boli sau vrăji. În această noapte găsești mai ușor iarba fiarelor care descuie lacăte. Sunt mai multe procedee: unul e să iei un lacăt, îl legi cu sfoară și il târâi după tine noaptea prin iarbă. Când auzi că s-a desfăcut, înseamnă că ai găsit iarba fiarelor 🙂

Pentru a fi sănătoși și avea spor în muncă, în acest moment de început al secerișului, oamenii se încingeau peste șale cu tulpini de cicoare.

Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri în care se aruncau substanțe puternic mirositoare, se buciuma și se striga în jurul focului.

Drăgaica

În Muntenia, sudul Moldovei și Dobrogea, sărbătoarea se mai numește și Drăgaica. Aceasta se naște la 9 martie, echinocțiul de primăvară în Calendarul iulian, la moartea Babei Dochia, crește și se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstițiului de vară în Calendarul gregorian. In obiceiurile, credințele și folclorul românesc, Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeițe neolitice, divinitate lunară, echinocțiala și agrară, identificată cu Diana și Iuno în Panteonul roman și cu Hera și Artemis în Panteonul grec.

Numită în diferite zone etnografice Dardaica, Impărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstițiului de vară și s-ar desfăta, cântând și dansând. In cetele de Drăgaica din sudul Munteniei, fata care joacă rolul zeiței este îmbrăcată în mireasă, cu rochie albă și cu cununa împletită din flori de sânziene pe cap, însemn al cununiei.

Odată constituit, alaiul Drăgaicei pornește prin sat și pe ogoare. La popasuri, în special la răscruci, fetele se așează în cerc, cântând și executând un dans săltat ale cărui mișcări desenează o cruce. După ce a fost Mireasă Drăgaică, fata nu se poate căsători timp de trei ani.

 Tradiția cere ca în această zi nimeni să nu lucreze pentru că în această zi este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază. Din nou, Soarele!

Sursa: CrestinOrtodox.ro, wikipedia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: