Oina – sportul național al României

Jocul de oină, în forma sa reglementată, este practicat pe întreg teritoriul României. În prezent, funcționează cinci asociații județene de oină și 32 de cluburi: 12 dintre acestea în localități urbane și 20 în mediul rural.

În unele comunități rurale (Dragu – Sălaj, Ciocănești – Suceava) jocul de oină este practicat în absența unui cadru organizat. Jocurile cu bâta și mingea, aflate la originea oinei, au fost prezente în viața comunităților în toate regiunile istorice ale României, cu caracteristici asemănătoare, dar cu denumiri diferite. Sunt citate în acest sens: hoina, ogoiul (Bucovina), fuga (sudul Transilvaniei), de-a lunga (centrul Transilvaniei), apuca, matca-mare (Maramureș), hâlca, lopta-pila, hapucul, hopaciul (nordul Transilvaniei), de-a patru să stăm, lopta-lungă, baciul, baș (Banat). Oina este prezentă și în Republica Moldova, unde activitatea competițională este organizată de Federația de Oină din Republica Moldova, înființată în anul 2003.

Datorită eforturilor depuse de organizațiile implicate, jocul de oină cunoaște o extindere internațională, fiind adoptat de comunități (nonromânești) din India (unde a fost înființată o Federație Națională de Oină), Marea Britanie, Indonezia sau Nepal. De asemenea, în mediul online de limbă engleză se manifestă un interes sporit față de oină, din perspectiva asemănărilor existente între aceasta și jocul de baseball nord-american.

Grupul învingătorilor la Serbarea de 10 Mai 1898. Sursa: Foaia Populară, nr. 22, 21 iunie 1898, p. 4.

Origini

Originea jocului de oină nu poate fi determinată cu certitudine pe baza informațiilor de care dispunem în prezent. Elementele specifice activităților pastorale care se regăsesc în regulile jocului și în terminologia acestuia au condus către ipoteza, bine argumentată, care leagă originile acestui sport de practicarea păstoritului. Această ipoteză este validată și de termenii folosiți în jocul de oină: băț, bâtă – baston, baci – denumirea căpitanului de echipă, păscari – denumirea jucătorilor de la prindere,
intrarea în strungă – intrarea jucătorilor în teren, precum și locul unde evoluează echipa la prindere sau la pasare.

Dacă astăzi folosim termenii baston și minge, în trecut erau utilizați termenii: bâtă, băț, botă, par și apucă, hâlcă, mince, mice, pilă, pulmă ș.a. Creat și dezvoltat în cadrul unor comunități care se ocupau cu păstoritul, jocul stimula competitivitatea,
dibăcia și agerimea celor care îl practicau, alternând momentele de apărare și cele de atac.

Echipa Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, împreună cu echipa de dansuri populare,
la festivitatea decernării trofeului câștigat în anul 1904. Sursa: arhiva Federației Române de Oină.

Mențiuni ale unor jocuri cu mingea și bâta, asimilabile oinei, practicate în spațiul românesc își fac apariția în secolul al XVIII-lea, în Diaetetica lui Mátyusz István, apărută la Cluj, în anul 1762, sau într-o însemnare a cronicarului bănățean Nicolae Stoica de Hațeg din anul 1763, care menționează lopta mică.

În secolul al XIX-le, mențiunile se înmulțesc, pentru ca în ultimele sale decenii să beneficiem de primele descrieri. Alexandru Lambrior (1845-1883), într-un articol publicat în revista Convorbiri literare, anul IX, 1 aprilie 1875 – 1 martie 1876, apărut în anul 1876, realizează o prezentare detaliată a hoinei, menționând termeni ca baci, cete, cei de la păscut, pascare, mingea hălită, la bătaie, mingea de cuc.

La rândul său, folcloristul Tudor Pamfile (1883-1923), în Jocuri de copii (1906) descrie „hoina, cel mai clasic din jocurile românești“, cu terminologia culeasă în satul Ţepu din fostul județ Tecuci: porcăreală (aducerea mingii), haleală (azvârlirea), prindere din
cuc („de pe sus“).

Echipa Seminarului Nifon, campioana Bucureștiului în 1913.
Sursa: arhiva Federației Române de Oină

Etimologie

În ce privește termenul oină, acestuia i-a fost atribuită inițial de către specialiști o origine slavă. În acest sens, lingvistul Heimann Hariton Tiktin (1850-1936) îl raporta la rus. vojna, pol. wojna, considerând oina ca atare un joc războinic. Această caracterizare a fost considerată de filologul Vasile Bogrea (1881-1926) neconformă cu „caracterul pașnic” al jocului, cu toate că acest caracter a rezultat mai degrabă din necesitățile adaptării regulilor jocului la cerințele sistemului educațional.

Variante mai vechi ale jocurilor cu mingea și bâta, atestate în spațiul european în Evul Mediu, aveau cu certitudine și rolul de a-i pregăti pe tineri pentru activitățile războinice.

Filologul ieșean Giorge Pascu (1882-1951) considera, în schimb, în 1910, că denumirea oină este una românească, definind pur și simplu un joc „de oi”; această ipoteză nu a fost însă luată în considerare de lingviștii care s-au pronunțat ulterior asupra acestei chestiuni.

Începând din perioada interbelică, opiniile celei mai mari părți a specialiștilor s-au îndreptat către originea turcică a termenului, fie ea timpurie (cumană) sau târzie (otomană). Ipoteza cumană poate fi considerată mai plauzibilă, aceasta fiind asociată cu elementele de terminologie turcică veche care se regăsesc în terminologia pastorală din România (cioban, câșlă, vătaf, etc.).

Această ipoteză a fost susținută inițial de Vasile Bogrea – care cita în susținerea sa termenii oyn, ”joc”, oynas, ”jucător” din Codex Cumanicus – iar mai târziu de lingvistul Alexandru Ciorănescu (1911-1999). O argumentare mai consistentă a acestei ipoteze a fost realizată, mai recent, de Vladimir Drimba (1924-2003), care invoca în sprijinul ei
elemente lingvistice suplimentare din Codex Cumanicus. Pentru o origine turcică posibil mai târzie, din epoca otomană – fără a exclude însă explicit ipoteza cumană – se pronunțase inițial lingvistul Sextil Pușcariu (1877-1948). Sensul termenului turcic este unul generic, de „joc”; în limba română, oina (hoina) desemnează însă un joc anume: cel cu bâta și mingea practicat de păstori. Pentru jocul de oină nu au fost încă identificate analogii evidente în țările și teritoriile turcofone, cu toate că jocurile cu mingea și bâta sunt practicate și în aceste regiuni.

Nu trebuie exclusă, prin urmare, posibilitatea ca termenul turcic să fi fost atribuit
unui joc păstoresc local. Potrivit Dicționarului Academiei, din oină ar deriva și termenul hoinar, cu următoarea definiție: „la origine, despre copii: care nu stau acasă, ci joacă hoina“. Chiar dacă această explicație nu este unanim acceptată de lingviști, ea oferă sugestii interesante asupra începuturilor încă insuficient descifrate ale acestui joc.

Echipa Liceului „Gheorghe Șincai”, medaliată cu bronz la Campionatul Național din 1924,
de la Oradea. Sursa: arhiva Federației Române de Oină.

Oina modernă

Începuturile oinei moderne datează din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, fiind legate de reformele educaționale inițiate de Spiru Haret (1851-1912). În calitate de secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, acesta a constituit, în anul 1894, o comisie de unificare a tehnicii şi tacticii jocului de oină, din care au
făcut parte, printre alții, profesorii Radu Corbu, Gh. Moceanu, N. Velescu, N. Dumitrescu-Țăranu, Dimitrie Ionescu. Primul regulament tipărit al jocului de oină a fost publicat de Dimitrie Ionescu, profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, în revista Albina (1895).

În 1897, Spiru Haret a devenit ministru al instrucțiunii publice și, în același an, a început demersurile pentru impunerea jocului de oină în școlile publice din România. În 13 aprilie 1898, Spiru Haret a instituit „concursuri anuale de jocul Oina pentru toți școlarii din școalele primare, normale și secundare”, care urmau să se desfășoare „în ziua de 10 Mai”.

Regulamentul de desfășurare al acestor concursuri a fost publicat în Monitorul Oficial din 9 mai 1899. De asemenea, în Monitorul Oficial nr. 49 din 3 iunie 1912 a fost publicat un nou Regulament al jocului, necesar „pentru concursurile și serbările interșcolare de gimnastică”.

Selecționata de oină a Bucureștiului pentru Olimpiada de la Paris. Sursa: arhiva Federației Române de Oină.

Pe parcursul secolului al XX-lea, perioadele în care oina a beneficiat de susținerea autorităților au alternat cu altele de dezinteres, în care practicarea jocului de oină a înregistrat regrese semnificative.

În prezent, jocul de oină beneficiază de forme de protecție și este transmis generațiilor tinere atât în cadrul cluburilor și asociațiilor sportive care funcționează sub egida Federației Române de Oină, cât și în cadrul comunităților, acolo unde nu există cluburi organizate. Antrenorii de oină, în cea mai mare parte a lor voluntari, sunt responsabili pentru organizarea de sesiuni de promovare a oinei în cluburi și în școli. Promovarea jocului de oină în mass-media a înregistrat progrese reale, însă transmisiile televizate dedicate acestuia se situează încă la un nivel modest, iar audiențele competițiilor oficiale rămân scăzute. Oina își intensifică prezența pe rețelele sociale, dar este încă departe de a înregistra un succes de public semnificativ. Pagina oficială a Federației Române de Oină este aici

La inițiativa Federația Română de Oină, au fost organizate cu începere din anul 2013 și echipe feminine de oină, prima competiție dintre acestea desfășurându-se în același an la Mioveni.

Jocul de oină

Prima descriere a oinei, publicată de Alexandru Lambrior în 1875, cu mult timp înaintea reglementărilor inițiate de Spiru Haret, ne oferă deja imaginea unui joc complex și antrenant, al cărui aspect general nu prezintă diferențe semnificative față de forma sa reglementată:

„Hoina se joacă între mai mulți băieți. Mai întâi se aleg doi care joacă mai bine și se numesc baci,apoi ceilalți se prind în ceata unuia sau altuia dintre baci, după placul lor. Sepun două semne depărtate unul de altul ca de trei prăjini. Una din cete se orânduiește prin sorți la batae și alta la pascare și se așează după voință la câte unul din capetele depărtării. Fiecare cetaș bate mingea hălită de baciul cetei protivnice, numai o dată, și după ce a bătut, stă gata la fugă până la semnul păscutului și să răpede îndată ce a văzut mingea bătută mai departe. Scăparea cetei de a nu cădea la păscare stă în ducerea până la semnul de împotrivă și întoarcere la locul lor, fără ca vreunul dintre dânșii să fie lovit cu mingea de vreun protivnic. Uneori ceata întreagă așteaptă cele trei bătăi ale baciului; la cea întâi se duc, la a doua se întorc și la a treia, care-i cea mai puternică, fuge baciul și se și întoarce. Nu numai în bătaia depărtată stă temeiul acestui joc, ci și în agerimea fugei, și în iscusința cu care se păzește de lovitura mingii. De multe ori baciul, sau vreun alt cetaș de frunte, trece prin trei patru azvârlituri, ce se fac asupră-i de protivnicii împrăștiați în drumul lui, și acesta când plecându-se la pământ, când sărind în sus, sau răsucindu-și trupul, așa fel ca lovitura să nu-l atingă. Cu mare bucurie îl întâmpină ceata lui, în urma acestor isbânzi, în vreme ce protivnicii amenință că de altă dată nu-l vor mai scăpa. Așa merge înainte
jocul până când cei de la păscut sau prind mingea din cuc, sau lovesc pe unul din cei slăbuți la fugă și la pază. Așa mi-ai fost de păcătos, lasă că altă dată nu te mai
ieu în ceata mea» – zice baciul cetei ce fusese la bătaie, în vreme ce protrivnicii aleargă să le ia locul, râzând și chiuind de clocotesc văile”.

O variantă a jocului de oină a fost descrisă de folcloristul american Paul G. Brewster (1898-1987), eminent specialist în jocurile copiilor din întreaga lume, pe baza informațiilor primite de la studenta Valerica Osoianu de la Universitatea din Iași, care o cunoștea așa cum era practicată de părinții, bunicii și străbunicii ei. În articolul publicat în „Journal of American Folklore” în anul 1949, oina este definită ca fiind „un joc de alergare jucat de băieți în care jucătorii folosesc o minge”. Descrierea
jocului este însoțită de o schiță a unui teren de joc dreptunghiular, pe care sunt reprezentate două echipe cu câte șase jucători.

Terenul de oină pentru seniori și juniori I. Sursa: C. Văduva, Cristian, Optimizarea bătăii cu bastonul în jocul de oină prin analiza biomecanică, teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2020.

În forma sa reglementată, jocul de oină se desfășoară pe un teren plat, de preferință acoperit cu gazon, între două echipe formate din 11 jucători, pe durata a două reprize fără limite precizate de timp, având între ele o pauză de cinci minute. Terenul de joc are o formă dreptunghiulară, cu următoarele dimensiuni: pentru seniori/ juniori I: 70 m lungime și 32 m lățime (vezi fig. 1), pentru juniori II/ juniori III: 58 m lungime și 26,5 m lățime.

În prima repriză, una dintre echipe se află la „bătaie”, iar cealaltă la „prindere”. În repriza a doua, echipele își inversează rolurile, victoria fiind obținută de echipa care acumulează cele mai multe puncte. Stabilirea terenurilor și a rolurilor echipelor la începutul jocului se face prin aruncarea bastonului primei echipe înscrise pe fila de joc, acesta fiind prins de căpitanul echipei adverse, care îl va apucă cu o mână de la jumătatea sa în jos. Conducătorul de joc al primei echipe va prinde bastonul deasupra mâinii acestuia, iar apoi, prin reluarea procedeului, se va ajunge la capătul
bastonului. Căpitanul echipei care ajunge primul la capăt, astfel încât bastonul să fie prins cu toate cele patru degete, fără degetul mare, pe întreagă circumferința bastonului are dreptul de a alege rolul echipei sale în prima repriză: „prinderea” sau „bătaia”.

În prima repriză, cei 11 jucători ai echipei aflate „la bătaie” bat pe rând, cu bastonul, mingea ridicată de către un coechipier. După ce lovesc mingea cu bastonul, jucătorii aflați la „bătaie” pătrund pe primul culoar de alergare, fie individual, fie în grupe de câte doi sau trei jucători, în funcție de strategia echipei. Ei încearcă să străbată cele două culoare de alergare, de ducere și de întoarcere, fără să fie loviți de jucătorii adverși, care încearcă să îi lovească cu mingea pentru a obține puncte. Dacă mingea lansată de un jucător al formației aflate la „bătaie” este prinsă în zbor de un jucător din echipa adversă, fără ca aceasta să ia contact cu pământul, se va juca faza de
„prins la mijloc”. Pentru echipa aflată „la bătaie”, se acordă câte două puncte pentru a) baterea mingii la o distanță de peste 65 m; b) pentru o minge bătută între 60-65 metri, dar neprinsă de fundașul echipei aflate „la prindere”. Se acordă câte un punct pentru a) o minge bătută în zona de fund (60-65 metri) și prinsă de fundașul echipei aflate „la prindere”; b) pentru o minge trimisă în zona de „trei sferturi” (45-60 metri); pentru o minge trimisă printre steaguri. Runda se încheie atunci când toți cei 11 sportivi ai echipei aflate „la bătaie” au lovit mingea cu bastonul (fiind însă incluse aici și ratările) și au parcurs în alergare cele două culoare, părăsind terenul prin
dreptul liniei de scăpare.

Jucătorii echipei care evoluează la „prindere” se poziționează în teren pe cele nouă cercuri marcate pe teren. Doi dintre aceștia, fundașul și fruntașul se așează în zona „de fund”, respectiv în cea „de bătaie” a terenului. Jucătorii de la „prindere” recuperează mingea din „bătaia” unui oponent și o pasează între ei cu viteză, pentru a surprinde și lovi jucătorii echipei adverse care parcurg culoarele de alegare, obținând câte două puncte pentru fiecare oponent lovit. Pentru ca un sportiv să fie lovit, cel care a țintit trebuie să aibă cel puțin un picior în contact permanent cu suprafața cercului, respectiv a zonelor de bătaie și de fund, în cazurile fruntașului și fundașului. Cele două puncte sunt obținute atunci când jucătorul aflat în alergare este atins de minge pe orice parte a corpului, cu excepția palmelor, cu care acesta
are voie să se apere de lovitură.

Astfel, jucătorii aflați „la bătaie” încearcă să lovească mingea cu bastonul cât mai lung și cât mai înalt, încercând să obțină astfel puncte, iar apoi se apără cu palmele de loviturile adversarilor la trecerea prin culoare. La rândul lor, jucătorii aflați „la prindere” urmăresc să recupereze mingea cât mai repede și să țintească jucătorul din echipa adversă intrat pe culoarul de alergare, cu mingea pentru a obține puncte. Punctele realizate de către fiecare echipă în cele două reprize, „la bătaie” și „la prindere”, se însumează, iar echipa care realizează cele mai multe puncte este declarată câștigătoare.

Comunitatea de practicanți ai jocului de oină este una relativ bine definită, fiind susținută prin participarea la competițiile sportive, întâlniri periodice și împărtășirea de bune practici.
Beneficiile oinei pe plan sportiv în cadrul comunităților. Fiind un joc dinamic, care ajută copiii să își dezvolte un corp sănătos și frumos, îi învață să lucreze în echipă, să socializeze în teren și în afara lui, să își stăpânească emoțiile, să devină mai curajoși și perseverenți, acest joc a fost văzut, în special în cadrul comunităților rurale, ca o bună oportunitate pentru formarea și dezvoltarea sănătoasă a copiilor.

La nivelul multor comunități, fiind practicată de o lungă perioadă de timp, oina a
devenit o tradiție care s-a transmis din generație în generație. Autoritățile locale au contribuit ocazional la diferite forme de susținere a jocului de oină, atât în cadrul unor competiții organizate cât și în afara acestora. Jocul de oină este practicat în cadrul unor evenimente festive și sărbătorile locale în localitățile Frasin, Ciocănești, Pârcovaci, Horia, Dragu, Chiuiești, Coruia, Olteni, Curcani, Gherăești, în care se organizează competiții și jocuri demonstrative.

Cu toate eforturile depuse de specialiști și practicanți, nivelul de conștientizarea al valorii oinei rămâne în continuare unul restrâns. Promovarea amplă și coordonată a acestei tradiții naționale la nivelul publicului larg, inclusiv prin includerea oinei în programele educaționale elaborate sub egida Ministerului Educației și Cercetării poate reprezenta o garanție a viabilității viitoare a oinei ca element al patrimoniului național.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: