Arta cămășii cu altiță – element de identitate culturală în România

Conform dicționarelor explicative, altița este „partea mânecii de pe umerii cămășilor femeiești (…), când e brodată cu cusături” (Dicționarul Academiei, 1907) sau „broderie lată, făcută cu arnici sau cu mătase pe umerii iilor” (Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei RPR, 1958). În Dicționarul etimologic al limbii române (Editura Academiei Române, 2001, autor Alexandru Ciorănescu), altița desemnează „poziția superioară a mânecii, când este brodată”, iar etimonul propus de autor este latinescul altitia. Forma altitia are la bază latinescul altus, adj. = „înalt”, cu forma la superlativ din latina clasică altissima, în românește având sensul de „cel mai înalt”. Originea latină a denumirilor cămășilor purtate în arealul românesc este confirmată de cercetătorii lingviști, care sunt de acord cu originea cuvântului cămașă din latinescul camisia și al iei din latinescul linea (Zamfira Mihail, Terminologia portului popular
românesc în perspectivă etnolingvistică comparată sud-est europeană, Editura
Academiei R.S.R., București, 1978).

În contextul ruralității tradiționale românești, cămașa cu altiță era percepută ca o cămașă bogat decorată, mai ales la umăr, fiind purtată, de tinerele fete de măritat, de mirese și de femeile căsătorite, în primii ani după nuntă, pentru a fi cât mai frumoase, adică mândre, apelativ des întâlnit în mediile folclorice din spațiul românesc.

Cămașa cu altiță, cunoscută și ca (denumiri locale/ regionale): ciupag (Oltenia, Muntenia, Transilvania), ie cu umăraș (sudul Transilvaniei), ie fetească (Transilvania), spăcel (Arad), cămașă zoroclie (Telorman), mânecar (Loviște, Vâlcea), cămașă răsucită (Vrancea), cămeșă cu lăncez (Neamț, Suceava) este răspândită cu deosebire de-o parte și de altă a Munților Carpați, în Moldova, Bucovina, Muntenia, Oltenia și sudul Transilvaniei.

Cămașa femeiască cu altiță reprezintă și astăzi în majoritatea zonelor etnografice ale României, un important mijloc de afirmare a individului în comunitate și de exprimare a identității sale culturale.

Asemenea oricărui document de cancelarie, așternut cu slove frumos caligrafiate, cămașa încrețită la gât, cu altiță, numită de specialiști cămașă carpatică, este un tip de mărturie vizual-documentară, de înaltă performanță artistică.

Desăvârșită de mâna femeilor de la țară, generație după generație, nu doar pentru a-și proteja trupul de intemperii, ci și pentru a comunica oamenilor, printrun cod vestimentar specific mentalității tradiționale românești, mesaje non-verbale despre status-ul purtătoarelor: de unde vin, ce vârstă, etnie și statut civil au.

Vechea formă a cămășii femeiești tradiționale era cămașa lungă cu stanii împreună cu poalele, cămașa „pe de-a întregul”, apărută ca urmare a necesității protejării integrale a corpului de intemperii, răspunzând, totodată, criteriilor impuse de normele sociale. Ca variațiuni regionale, în timp, partea de sus a cămășii s-a desprins de poale, separându-se cămașa scurtă (numită cel mai adesea cu termenul
latin „ie”, derivat din latinescul tunicae lineae = tunică subțire purtată pe piele), de
poalele care se încrețeau în jurul taliei sau erau cusute de partea de sus a cămășii.

La noi se remarcă păstrarea cămășii lungi în spațiul dunărean și predilecția pentru separarea ei în două părți (ie și poale) în Transilvania, Banat și Moldova.

Denumirea de cămașă cu altiță apare ca urmare a diferențierii pe criterii tehnice și de ornamentare a cămășilor. Altița este acea bucată de pânză dreptunghiulară, plasată pe umăr, care face parte din structura cămășii și nu aparține mânecii ea unește stanul din față (pieptul cămășii) cu cel din spate, fiind folosită ca element de
lărgire a cămășii. Integrată tehnic în contextul culturii materiale populare românești, cămașa femeiască era adaptată perfect mișcării corpului, iar altița a apărut ca răspuns la necesitatea mișcării în voie a brațului. Inițial altița era mică (cât să cuprindă umărul), iar mâneca se prindea de ea prin încrețire și era mai largă.

Odată cu trecerea timpului, altița a crescut în dimensiuni, devenind egală cu lărgimea mânecii, prinzându-se întinsă de mânecă, nemaifiind încrețită. La cămășile vechi altița era demontabilă și se desprindea la spălat, pentru a nu fi supusă uzurii.

Croiul cămășii de tip carpatic cu altiță, autor Ioana Corduneanu

Pentru români, cămașa cu altiță, asociată cu celelalte piese ale costumului popular, a fost și este o adevărată carte de identitate prin intermediul căreia își pot exprima apartenența teritorială și etnică.

Amplasarea decorului pe mâneca cămășii cu altiță (a, b), inclusiv la cămașa cu mâneca răsucită (c)

Istoric

Cele mai vechi mărturii despre costumul femeiesc le reprezintă desenul geometric de pe corpul unor idoli de lut și datează din perioada culturii Vădastra – 5000-4800 a. Hr. (Oltenia), precum și decorul unei străchini din aceeași cultură, care au fost interpretate de reputați specialiști ca având corespondențe cu motivele decorative de pe veșmintele acelor vremuri.

Recenta descoperire a unui alt idol neolitic numit de arheologi Venus de la Craiova prezintă aceleași sugestive elemente geometrice pe veșmânt.

Figurina neolitică, Venus de la Craiova, 5500-4250 a.Hr., colecția Secției de istorie și arheologie a Muzeului Olteniei, Craiova

Alte mărturii iconografice referitoare la portul strămoșilor daci ne parvin din perioada Antichității romane, prin intermediul a două monumente celebre: Tropaeum Traiani (108-109 d.Hr.) din comuna Adamclisi, Dobrogea și Columna lui Traian (113 d.Hr.) de la Roma. Fiecare dintre acestea, după cum sublinia arheologul român Alexandru Odobescu, conservă imaginea săpată în piatră a unor costume bărbătești și femeiești care prezintă frapante similitudini cu portul contemporan al țăranilor de la munte. Costumul purtat de femeile dace, reprezentat pe monumentul de la Adamclisi, este specific ținutei de vară. Cămașa femeiască are toate bucățile de pânză care formează fața, spatele și mânecile încrețite pe lângă gât, pe un simplu fir de ață numit brezărău. Acest croi arhaic se regăsește până în zilele noastre în portul popular moldovenesc, iar în Muntenia și Oltenia acest mod de strângere a lățimilor de pânză în jurul gâtului se numește creț. Cele două procedee tehnice demonstrează continuitatea competențelor tehnologice și artistice de confecționare a cămășii femeiești cu altiță.

Începând cu secolul al XVI-lea, alte surse de informație se alătură atestărilor antice ale cămășii cu altiță. Costumele domnitorilor, boierilor, târgoveților, negustorilor și țăranilor încep a fi prezentate în cronici pictate, în tablourile votive din bisericile aulice, de târg și din sate.

Din secolul al XVI-lea și până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în Transilvania, Crișana, Banat, Moldova, Muntenia, Oltenia și Dobrogea sosesc nenumărați cărturari, clerici și artiști din Europa Centrală și Occidentală, dar și din lumea Orientului, care, impresionați de frumusețea, pitorescul și originalitatea modului în care se îmbrăcau românii, au prezentat costumul acestora, fie în cuvinte pline de admirație, fie în desene, acuarele sau gravuri, care redau fidel și sugestiv particularitățile stilistice care definesc costumul diferitelor categorii sociale din provinciile istorice ale României.

Cămașa femeiască cu altiță este folosită ca metaforă plastică și de pictorii
români în diferite lucrări: România revoluționară (1850) – Constantin Daniel Rosenthal, Țărancă torcând (1884) – Sava Henția, Țărancă din Muscel (1874-1875) – Nicolae Grigorescu:

Informații scrise referitoare la cămășile cu altiță apar la sfârșitul secolului al XVII-lea, în foile de zestre. De asemenea, într-un inventar al bunurilor găsite la moartea mamei boierului moldovean Neculai Murguleț, sunt menționate și o fotă roșie, două peșchire și o păreche de altițe cu sârmă (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Arhiva istorică a României, vol.1, 1864-1865). În a doua parte a secolului al XIX-lea se adaugă o nouă categorie de martori vizuali în istoriografia costumului tradițional și implicit a cămășii cu altiță. Reprezentare fidelă a realității, fotografia deschide porțile unui impresionant sistem de arhivare a memoriei comunităților locale și a formelor specifice de afirmare cultural-identitară. Pasionați de universul satului românesc, fotografii începutului de veac au surprins nenumărate figuri de țărani la muncă, la horă, la petrecerile organizate la Paști și Crăciun. În atelierele foto săsești, maghiare și românești din orașele României au fost imortalizați mii de români în costumele lor de sărbătoare. Lor li se adaugă sutele de clișee realizate de Carol Popp de Szathmary, pictorul și fotograful Casei Regale a României care ne-a lăsat o adevărată
enciclopedie a costumului popular românesc din toate zonele etnografice ale țării.

Un promotor consecvent al costumului popular femeiesc a fost și Casa Regală a României. Încă din anul 1885, Regina Elisabeta a îmbrăcat costumul popular, cu precădere pe cel din Argeș și Muscel, la diverse evenimente, apreciindu-i bogăția și rafinamentul broderiilor, eleganța și prețiozitatea materialelor. Ulterior, Regina Maria a adoptat costumul popular ca ținută oficială la sărbătorile națiunii și, astfel, sub patronajul Casei Regale, se lansează o adevărată modă a costumului popular printre doamnele române, fiind adoptat ca emblemă identitară la diverse recepții și evenimente naționale.

Adevărați mesageri ai identității naționale, costumele de Muscel și Argeș pătrund treptat și în cercurile de intelectuali. Indiferent de zonă etnografică, intelectualii satelor – învățătorii, profesorii, primarii și primărițele, preoții și preotesele, notarii și notărițele – au adoptat aceste veșminte pentru a-și afirma identitatea etnică. Intensitatea acestui fenomen explică de ce costumul de Muscel este considerat emblemă națională în Muntenia, Oltenia și chiar în sudul Moldovei. Același fenomen de învestire a costumului popular femeiesc cu valoare de marcă identitară se petrece și în sud-estul Transilvaniei. Un merit deosebit în planul promovării costumului de Săliște și conservării identității culturale a românilor transilvăneni, revine Reuniunii Femeilor Române, înființată în 1850, la Brașov și Asociațiunii ASTRA, înființată de Andrei Șaguna în 1861. Acestea au coagulat mișcarea culturală a românilor transilvăneni, contribuind la consolidarea sentimentului de unitate etnoculturală și pregătind astfel mult așteptata Unire din 1918.

La expoziția din 1906, organizată la București cu prilejul aniversării a 40 de ani de la urcarea pe tron al Regelui Carol I, costumul de Săliște dobândește un plus de vizibilitate și prestigiu datorită Mariei Peligrad, o tânără transilvăneancă îmbrăcată în costum din Săliște, căreia i-a fost decernat titlul de Miss România. Prin eleganță și rafinament artistic, acest costum devine în sud-estul Transilvaniei un model demn de urmat pentru multe generații de femei de la sate sau de la oraș. Chipul ei a fost reprodus de Emil Fischer din Sibiu și au fost tipărite cărți poștale la editura Dumitru B. Comșa din Săliște:

Maria Peligrad din Săliște, Sibiu, câștigătoarea titlului de Miss România în anul 1906, fotografie realizată în atelierul lui Emil Fischer din Sibiu și tipărită carte poștala la editura Dumitru B. Comsa din Săliște, Complexul Național Muzeal ASTRA, Sibiu

De-a lungul mai multor secole, conform mărturiilor arheologice, monumentelor antice, cronicilor, tablourilor votive, acuarelelor, desenelor, fotografiilor și patrimoniului etnografic conservat în muzeele de profil, structura de bază a cămășii femeiești cu altiță s-a conservat cu o incredibilă statornicie.

Sursa articol:patrimoniu.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: