Gheorghe Roșoga

„De mic copil, voiam să-mi văd numele pe garduri și să mă aud la radio”

”Eu sunt născut și crescut la interferența a trei județe – Dolj, Gorj și Mehedinți – și cânt Valea Motrului și Valea Jiului. Satului meu îi spune Gura Motrului, pentru că acolo se varsă Motrul în Jiu. Acolo se adună dorurile, cântecele, frunzele și apele.

Dragostea de cântec o moștenesc de la tatăl meu, Constantin Roșoga. Avea un glas extraordinar, cânta foarte frumos și era renumit în zonă. Părinții mei au fost țărani; tata știa să pună plugul în brazdă, iar înainte de asta parcă mângâia țărâna cu palmele… Noi suntem mai mulți frați, eu am apărut al șaselea, dar în viață au rămas numai patru. Am fost copilul nedorit al mamei, pentru că atunci când trebuia să mă nasc eu, fratele meu cel mare urma să facă nunta… Mama a fost pe la toate babele din sat, să încerce să scape de sarcină, pentru că îi era rușine să mai nască un copil. Tata i-a zis: „Lasă-l, Mariță, poate c-o fi fată”, toti ceilalți fiind băieți. Dar n-a fost să fie așa, iar ei s-au împăcat cu ideea că mai au un năzdrăvan în bătătură…

De mic, voiam să-mi văd numele pe garduri și îmi doream să mă ascult la radio. Eram fascinat de Maria Lătărețu, de Ion Luican, de Emil Gavriș. Nu aveam radio, dar stăteam pe la gardul vecinilor mai bogați și-i rugam să dea mai tare…

Tot așa mă furișam și la nunți, pe lângă garduri, pentru a asculta lăutarii. Nu o dată, m-a văzut învățătorul și a strigat la meseni, arătându-mă cu degetul: „Ia uitați, măi, ce face băiatul lui Codiță, în loc să stea la lecții!”. Astăzi, copilațul care pândea lăutarii a ajuns un cântăreț reprezentativ pentru Oltenia…

– Domnule, eu am fost dintotdeauna îndrăgostit de cântec și simțeam că pot ajunge cineva! Trebuie să vă spun care a fost prima lecție usturătoare, dată de d-na Emilia Comișel, care era președinta juriului Festivalului Studențesc de la București, din 1966; dânsa mi-a spus: „Măi Gheorghe, tu ești oltean sadea, cânți foarte frumos, dar nu ai personalitate, nu ești tu. Trebuie să-ți găsești drumul tău”. Am început să merg prin satele din zona mea, să stau de vorbă cu bătrânii.

Nu voiam ca atunci când voi fi dat la radio să mai fie nevoie să se spună: „a cântat Gheorghe Roșoga”, voiam să fiu recunoscut, iar pentru asta trebuia să nu mai imit pe nimeni, trebuia să am un repertoriu numai al meu. Cu timpul, am ajuns să-mi scriu singur cântecele, atât linia melodică, cât și textele, dar nu m-am îndepărtat de graiul popular și de vers…

– Versurile cântecelor mele sunt inspirate din viața de zi cu zi. Am cântece despre frunze, despre anotimpuri, despre păsări, cântece de plug, cântece despre ape… Eu vorbesc cu frunzele, cu păsările, de parcă ar fi oameni; au, și ele, viața lor.

Să vă povestesc o întâmplare: cu ani în urmă, când trăia tatăl meu, m-am dus la țară, pe la începutul lui noiembrie. Tata mătura frunzele la poartă, era îngândurat și-mi spune: „Imi pare rău de frunzele astea, așa de dragi mi-au fost, de când au apărut pe crăci… Tare aș vrea să am putere să le pun în copac, să fie din nou primăvară. O să le îngrop, măi Gheorghe, că nu pot să le las așa…”.

Plecând de la el, am fost tare impresionat și am făcut versurile:

”Bate vântul, frunza pică,
O ia omul și-o ridică.
Să mi-o scape de la moarte
O ridică să mi-o îngroape.

Omul, de-ar avea putere, 
Le-ar pune pe rămurele
Să rămână singurele.

Nu mai bate, vântule,
Nu doborî frunzele.
De ce lași crengile goale,
Ori tu crezi că nu le doare?
Nu le vezi cum se apleacă
Și de tine se tot roagă?

Iară vântul, ce-mi zicea?
Voinice, nu blestema,
Frunza n-o doboară vântul,
Frunza mi-o doboară gândul." 

„O alta întâmplare care m-a cutremurat, petrecută la mine în sat: o bătrână aștepta, de ani de zile, vești de la fiul ei plecat la oraș. Ea era convinsă că băiatul îi scrie, dar poștașul nu vrea să-i aducă scrisorile, pentru că ea e săracă și nu are ce să-i dea… Eu eram, la acea vreme, învățător. Am scris eu o scrisoare, ca din partea fiului ei, și i-am dat-o poștașului. Bătrâna a plâns de fericire, i-a dat câteva ouă poștașului pentru că i-a adus, în sfârșit, vești despre copilul ei. După câteva zile, femeia a fost găsită moartă în casă, cu scrisoarea sub creștet, cu scrisul șters de lacrimi… Așa s-a născut un alt cântec al meu:

"Trece poștașul prin sat,
S-or pus câinii pe lătrat.
Bate-n toate porțile
Să-mpartă scrisorile.

O măiculiță bătrână
Șade-n poartă și suspină,
Îl întreabă pe poștaș:
Am vești de la copilași?"

– Cântecul cu care m-am lansat a fost „Motrule, apă grăbită„, care a apărut și pe un disc mic, de patru piese, pe care îmi face plăcere să le amintesc: „Turturică, turturică„, „De-ar fi dorul călător” și „Jiule, haiducule„.

– Cu „Jiule, haiducule„, i-ați fermecat pe englezi, acum mai bine de 25 de ani, când ați luat Marele Premiu al unui festival internațional…

– Trebuie să vă povestesc: după ce m-au ascultat, membrii juriului m-au întrebat despre ce am cântat, ce spune cântecul, că pare o adevărată simfonie… Le-am spus că Jiul este o apă, iar haiducul este un fel de Robin-Hood al lor, un erou național. Strigătul de disperare coincide cu țâșnirea izvorului, iar spre vale, se liniștește. Le-a plăcut și m-au premiat. Dar să știți că acolo, în Anglia, a mai fost laureat un român – nea Mărin Bălășoiu, care cânta la cobză. Toți ceilalți participanți își acordau instrumentele cu diapazonul, nea Mărin însă scuipa pe degete și își potrivea corzile după ureche, iar când a început să cânte „Puică, fă!”, i-a lăsat pe toți cu gura căscată!

Cand m-am întors acasă, tata deja știa că eu luasem primul loc: „O venit pe la 12 noaptea la mine Mitru Gliga și mi-o spus că a auzit de tine la Europa Liberă. Ce să fac, de bucurie am băut cu el o vadră de vin până dimineața…”.

– Inainte de 89, toată lumea fremăta la folclor, muzica populară era reprezentativă pentru români…

– Cred că românul este dornic și acum să asculte muzica populară adevărată. Dar să știți că înainte de 89 ceea ce se prezenta publicului era, într-adevăr, folclor. Acel cântec popular avea parfumul lui, era izvorât din înțelepciunea poporului.

– Costumul meu este gorjenesc, schileresc. Nu ați auzit de Dincă Schileru din Gorj?

"A fost cândva în Gorj, a fost Magheru
 Și neica Dincă Schileru,
 Geaba, geaba, neică Dincă,
Geaba ai casa de sticlă,
Că n-ai nici o ibovnică. 
Eu stau într-un bordei 
Și am noaptea câte trei, 
Dimineața câte zece 
Și n-am inima rece"

– Cântecul popular s-a născut lângă brazdă, lângă plug, acolo unde cântă prima oară cucul și ciocârlia, acolo unde frunza foșnește altfel, unde izvorul susură… Folclorul nu va dispărea niciodată. Omul de rând s-a născut cu cântecul popular, cu el va muri.

– Am emoții înaintea fiecărui concert. Consider că nu poate fi artist cine nu are emoții. Eu încerc să fac o terapie muzicală a sufletelor spectatorilor, să-i trec de la bucurie la lacrimi și de la lacrimi la bucurie, de la doina care te face să suspini la sârba îndrăcită… Mă bucur că atunci când apar pe scenă se face liniște în sală, că reușesc să-i desprind pe oameni de pe scaune și să-i trimit cu gândul și cu sufletul prin locurile lor natale…

– Deși sunt oltean, am avut ca modele de bărbăție artistică solițti ardeleni, pentru că ardelenii sunt o combinație între forța bărbătească și catifelarea vocii, care îți mângâie sufletul.

– Mi-am cunoscut soția prin intermediul fratelui ei, pe care l-am întâlnit la Casa de Cultură a studenților. El era student la Filologie și cânta foarte frumos la acordeon. Ne-am împrietenit, l-am dus pe la mine acasă, iar tata, când l-a vazut, l-a și întrebat: „Măi, Nelule, nu cumva ai o soră, ca să te faci cumnat cu Gheorghe?”. Așa m-am căsătorit. Aveam 21 de ani, iar la 22 eram deja tătic! Avem două fete, sunt chiar bunic! Una din fete este ingineră, specializată în calculatoare, iar cealaltă a terminat Dreptul și este judecător aici, în Craiova.

– Am avut tot timpul liniște, mi-am putut vedea de treabă. Soția mea s-a ocupat de familie, de educația copiilor. Fără familie nu cred că aș fi reușit. Asta cu atât mai mult cu cât eu nu am făcut o profesie din cântat. Imi place să cânt numai când simt eu, nu cânt ca să-mi câștig existența. In viața „civilă” sunt… militar, sunt colonel la Inspectoratul de Poliție Dolj. Când am intrat în Poliție, am pus condiția să pot apărea pe scenă. Nu au fost impedimente, deși unii erau tare contrariați că un ofițer cântă la televizor. Atât înainte, cât și după 89, am rămas același Gheorghe Roșoga. Dar mă bucur că acum nu mai sunt opreliști…

-Atunci aveam emoții de câte ori cântam, de exemplu, balada „Cea, Priene„:

"Pe-un drum rătăcit,
 Pe-un drum pustiit
 Trece un car cu boi
Și plin de nevoi.
 Iar în urma lui,
 În urma carului,
 Cu capu-n pământ
 Un om năcăjit.
 Bietul om striga:
 Cea, cea, Priene, cea!
 Prian îl asculta
 De drum își vedea
 Și-abia aștepta
 Jugul să-i ia,
 ....
 Că poate-i ajunge
 De când caru-mpinge,
 Caru-i greoi
 Și plin de nevoi...".

„În pădure toate păsările ciripesc, dar numai câteva au glasuri alese: privighetoarea, ciocârlia, altele sunt simple vrăbiuţe ciripitoare.“

Arhiva TVR 1993

Gheorghe, Gheorghe

Când eram flăcău în sat,
Păunașul codrului, voinicelul Motrului,
Voinicelul Motrului;
Cântam seara pe uliță,
Cântam seara pe uliță,
Scoteam mândrele-n portiță,
De umbla vorba jurată
Că țin mândrele la poartă.
Le iubeam, nu le iubeam,
Le iubeam, nu le iubeam
Dar de cântat le cântam,
Dar de cântat le cântam.
Treceau babele prin sat,
Se duceau la tămâiat,
Tata cu plugu-n căruță,
Eu cu mândrele-n portiță,


Gheorghe! Mă Gheorghe!
Lasă Gheorghe mândrele!
Gheorghe!
Lasă Gheorghe mândrele!
Hai de mână vitele!
Toată noapte-ai stat în sat,
Gheorghe! Mă Gheorghe!
Să te văd la rărițat
Au Gheorghe!
Să te vad la rărițat.
Puneam coșu-n bot la boi
Că avea porumbu foi
Și-o luam pe răstav la vale
Ce mai chin și ce mai jale
Mă lăsau ale picioare.
Gheorghe! Mă Gheorghe!
Unde-ți este gândul?
Gheorghe!
Unde-ți este gândul?
Căci calcă Prian porumbul.
Ai grijă și de Bujor,
Că te calcă pe picior
Au Gheorghe
Și-ți mor mândrele de dor.
Ajungeam seara acasă,
Luam de două ori din masă
Și fugeam iarăși în sat,
Puneam câinii pe lătrat,
Mândruțele pe oftat.
Of of of cum trecu vremea,
Of of of cum trecu vremea
Și-mi zic mândruțele nenea,
Io le zic "Pupa-v-aș gura!",
Iar ele-mi zic "Sărut-mâna!"
Gheorghe! Mă Gheorghe!
Unde-ți este gândul?!
Gheorghe!
Unde-ti este gândul?

Mă gândesc cum trecu timpul
Și-uite c-ajunsăi bunicu.
Azi cântă lăutele mă,
Azi cântă lăutele
După aia goarnele mă,
După aia goarnele

Gheorghe! Gheorghe! Gheorghe!
Strig la Gheorghe, nu m-aude.
Nici pământu nu-mi răspunde.
Imi răspund doar frunzele,
Motrul și păsările,
Că pe ăștia le-a cântat
Gheorghe cât a fost băiat
Pe ulița lui din sat.
Pe ulița lui din sat,
Trec babe la tămâiat.
Gheorghe! Gheorghe! Gheorghe!
Gheorghe! Gheorghe! Gheorghe!
Ai lăsat urmele tele,
Pe poteci cu floricele,
Și glasu la păsărele,
Se-ngână Motru cu ele.
Gheorghe!
Strig la Gheorghe, nu m-aude
Nici pământu nu-mi răspunde
Gheorghe!

Sursa articol: Arhiva Formula AS, 1998, Nr 337, Lumea românească

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: